E ciudat că la câţiva ani buni de când nu mai este printre noi, bunica mea dragă, ce m-a crescut şi m-a învăţat “cei şapte ani de-acasă” imi revine obsedant în gânduri. Mă încearcă nostalgia copilăriei din Piatra Neamţ, cu străzile umbrite vara de castani imenşi, cu iernile în care zăpada era cât cerdacul şi, mai mult decât toate, cu prezenţa bunicii căreia îi datorez multe, mult prea multe pentru a putea fi cuprinse în câteva rânduri. A fost o femeie uneori aspră, dar corectă şi, poate cel mai important, o adevărată luptătoare. A trecut prin două războaie, i-au şuierat gloanţele pe la urechi, în sensul propriu al cuvântului, şi-a construit casă lipind lutul cu propriile mâini şi câte şi mai câte n-a mai făcut, într-o viaţă de om. De om adevărat, aşa cum puţini sunt astăzi. Îmi amintesc cum “califica” ea gospodinele: “din fund faci, din fund mănânci”, spunea despre femeile ce stăteau pe scaun atunci când făceau de mâncare. Nu putea suferi oamenii care nu muncesc, pentru că şi bunica, la rândul ei, a muncit toată viaţa, chiar dacă, nu de puţine ori, soarta i-a fost potrivnică. Îmi lipseşti, bunico, astăzi, când e prea târziu să ţi-o spun.