Înclin să cred că în România anului 2008, ecologia şi comportamentul  ecologist sunt departe de ce întâmplă la ora actuală pe alte meleaguri. Să nu se înţeleagă faptul că sunt un fan al valorilor şi credinţelor occidentale, al faptului că americaniii sunt descurcăreţi şi germanii punctuali. Nu! Cred că românii sunt super OK, şi genetic şi istoric, şi cum vreţi voi. Doar că mai avem de învăţat, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale. Şi, dacă e vorba de ecologie, mai avem multe de învăţat. Deşi, ca o opinie prsonală, cred că multe aşa zise probleme din acest domeniu ţin mai mult de cei şapte ani de acasă decât de buchia cărţilor de specialitate. Iată şi un exemplu, din păcate nu singurul de acest gen. Am fost săptămâna trecută într-o scurtă excursie pe valea Crişului, în zona peşterilor de la |uncuiuş. Un peisaj superb, chiar şi într-o zi de toamnă-iarnă, când totul pare cenuşiu şi anost. O zonă probabil foarte vizitată de turişti în perioada verii. Care turişti nu s-au sfiit să lase pe malul Crişului sute de flacoane de plastic (de acum celebrele PET-uri), hârtii, pungi, cutii de bere şi de conserve şi câte şi mai câte. Ba chiar am văzut, culmea nesimţirii, mai multe deşeuri menajere strânse frumos într-o pungă de gunoi, ce a fost abandonată mai apoi, nonşalant, pe câmp. Drept pentru care, stând strâmb şi judecând drept, cred că ecologia şi ecologizarea trebuie s-o începem din ograda proprie. Şi din conştiinţa proprie. Iar dacă nu vrem s-o începem de bună voie, poate se va trezi cineva şi ne va obliga. Nu cu bota, ci cu portofelul. Semne că se poate ar fi. Chiar dacă ne referim pus şi simplu la campania desfăşurată recent, la nivel naţional, pentru colectarea electrocasnicelor vechi. Pentru că, deşi pare ciudat, în pădurea de pe Meseş au fost găsite aruncate de către oameni „de bine”, chiar şi frigidere. Încetul cu încetul vom ajunge să strângem selectiv deşeurile şi, poate, chiar să nu le mai „uităm” pe câmpuri şi livezi. Când se va întâmpla aşa ceva, în condiţiile în care este practic imposibi să ai, de exemplu, „jandarmi” ai apelor şi pădurilor, greu de spus.  Dar speranţa, fie ea chair şi ecologistă, moare ultima.